Alexandra Anton: “Dacă preferăm critica, lecţia pe care o predăm copiilor e aceea a nefericirii”

De vorbă cu Alexandra Anton despre ce pot face părinții pentru a compensa lipsurile sistemului de educație românesc

Diferențele dintre sistemul de educație finlandez – considerat unul dintre cele mai bune sisteme din lume – și cel românesc sunt mari sau foarte mari. Sunt însă lucruri pe care noi, părinții, le-am putea face exact ca-n Finlanda, iar despre acest subiect am stat de vorbă cu Alexandra Anton, specialist in educație.

Alexandra Anton a început să predea în 2004, iar în 2011 a ales să studieze îin Finlanda și să revină în România pentru a înființa la Ploiești un Centru Educațional de Inspirație Finlandeză, numit Yuppy Koti.

TDM: Alexandra, ești o bună cunoscătoare a sistemului finlandez de învățământ și astfel cea mai în măsură să răspunzi la următoarea întrebare: este succesul sistemului finlandez de educație EXCLUSIV consecința prosperității economice scandinave?

Alexandra Anton: Prosperitatea vine mai degrabă ca o urmare a unui sistem educațional performant decât ca o cauză. Numeroase studii au arătat faptul că banii cheltuiți responsabil sunt adevăratul beneficiu, nu atât existența unui buget consistent. Dealtfel, acest lucru se aplică și în viața de zi cu zi a oricărui om. În Finlanda, anii de început ai reformei în educație, respectiv anii ’60-’70, nu au coincis cu o situație economică extraordinară a țării, ba dimpotrivă, aceasta era de fapt cea mai scăzută din istoria ultimilor 50 de ani, aflată totuși la un nivel minim de stabilitate după criza de după al Doilea Război Mondial. Am putea înțelege prin acest lucru faptul că reforma nu depinde de fonduri, ci de voința factorilor decizionali și de o urmărire constantă a unui scop comun. Dacă ne dorim să avem o Românie prosperă, care să producă prin inovație, atunci avem nevoie de absolvenți care timp de minim 12 ani să învețe creativ și să aibă principii solide. Așadar, este necesar ca un cumul de factori să conveargă pentru a obține, după câteva decenii de muncă, un nivel înalt al educației unei națiuni. Din păcate, stadiul în care a ajuns educația românească astăzi este mai grav decât punctul de pornire al reformei în Finlanda, în special din cauza birocrației și a corupției, care sărăcesc sistemul de resurse financiare și umane.

TDM: Care este legătura dintre viața de familie și succesul academic?

Alexandra Anton: Succesul academic se datorează în special contextului social și al celui familial. Cel mai important pentru copii este ca părinții lor să fie prezenți în viața lor, să-i ia de la grădiniță, să se implice în educația lor, să petreacă timp împreună în parc, citind, jucându-se. În Finlanda întâlneam deseori părinți și copii la plimbare prin pădure și cu bicicletele, în casele de vacanță de la țară, în parc, la muzee, expoziții sau la cinema. Am observat că majoritatea preferau să fie în aer liber indiferent de vreme, chiar dacă doar în curtea proprie sau în împrejurimi și asta explică de ce locurile de joacă din mall-urile finlandeze sunt mai mereu goale. E drept că iarna, în aproape toate cartierele de blocuri, se amenajează un patinoar gratuit, iar vara același spațiu redevine teren de sport. Având în vedere că rata analfabetismului în Finlanda este de 0%, iar copiilor și adulților deopotrivă le place să citească, putem deduce de aici că finlandezii petrec mai mult timp cu cartea în mână decât în fața televizorului.

TDM: Ce ar trebui să se întâmple în timpul pe care copilul NU îl petrece la grădiniță sau la școală – după-amiază, seara, în weekenduri, în vacanțe, ocazii speciale – astfel încât sa fie echilibrat, dornic să învețe, autonom? Cum se desfășoară lucrurile în Finlanda și cum se desfășoară în România?

Alexandra Anton: În privința autonomiei, aceasta se dobândește încă de când copiii au un an: părinții și educatorii fac din acest aspect un scop în sine și îi permit copilului să învețe să facă foarte multe lucruri pe cont propriu. Nu veți vedea în Finlanda copii de 3 ani hrăniți cu lingurița, îmbrăcați și încălțați de părinți, purtând scutece, care nu-și strâng singuri masa și jucăriile. Adulții știu că nu se pot aștepta ca un copil să devină autonom peste noapte, nu-și măsoară dragostea în gesturi care să minimizeze eforturile copiilor, nu răspund în numele copilului și nici nu au remarci de genul „Ajungi tu la școală! O să vezi tu!”

Copiii au nevoie de oportunități de învățare care să-i stimuleze să gândească singuri, să ia decizii, să înțeleagă consecințele și să iubească provocările. Astfel de oportunități pot fi create de către părinți în fiecare moment petrecut împreună, indiferent că vorbim despre weekend, vacanță sau o simplă după-amiază.

TDM: Cum se raportează părinții români la educația copiilor? Cât de mult se implică în educație și ce așteptări academice au de la cei mici?

Alexandra Anton: Părinții români își doresc să investească în educația copiilor lor, însă din ce în ce mai mulți preferă să ofere bani, dar nu și timp de calitate. Ambele sunt importante și pot face o diferență majoră în evoluția unui copil, însă una fără cealaltă generează un dezechilibru mai ales pe plan emoțional. O altă greșeală pe care părinții români o fac este aceea de a nega munca depusă de profesori, de multe ori chiar în fața copilului, uitând că pentru acesta părinții și profesorii sunt oamenii cei mai importanți. Aceste neînțelegeri survin mai ales atunci când părinții și profesorii nu convin asupra unui scop comun și al unui traseu educațional al copilului, ajungând să debusoleze copilul și să-i încetinească progresul. Raportându-se mai ales din perspectivă financiară la progresul academic al copilului, așteptările sunt foarte mari atât de la copil, cât și de la profesori. Atunci când aceste așteptări nu sunt dublate de o reală cunoaștere a copilului și de încredere reciprocă, copilul se simte într-o continuă cursă de mulțumire a propriului părinte, și nu într-o competiție doar cu el însuși. Părinții români tind să uite că atunci când sunt nemulțumiți de prestația propriului copil, într-o anumită măsură pot admite că sunt nemulțumiți față de prestația lor ca părinți. În experiența mea am constatat că nemulțumirea este echivalentă cu neîncrederea, lipsa de perspective și viitor. În Finlanda, cuvântul de ordine în educație este ÎNCREDEREA reciprocă a părinților, profesorilor și copiilor. Aceasta atitudine care construiește punți în loc să le dărâme, duce pas cu pas la închegarea unei comunități de cunoaștere și la un puls comun. Nu degeaba se spune că „E nevoie de un sat întreg pentru a creşte un copil”. În cazul Centrului Educațional Yuppy Koti pe care l-am fondat la Ploiești, provocările sunt aceleași: pentru construirea unor relații bazate pe încredere este nevoie de timp, iar acolo unde părinții au înțeles că efortul comun este o cale mai sigură spre succes, rezultatele nu au întârziat să apară.

TDM: Care sunt principalele dezechilibre cu care te-ai intâlnit în calitate de educator și de director al unui centru educațional cu specific finlandez?

Alexandra Anton: Un aspect important este acela al raportării la educația copilului exclusiv din perspectivă academică. Deși trăim în secolul inteligențelor multiple, mulți profesori și părinți români neglijează conexiunea dintre tipurile de inteligență, căzând în capcana inteligenței singulare de tip academic. Știm cu toții cazuri de copii mediocri la școală, dar cu o carieră strălucită, așa cum știm copii cu rezultate academice de top care rămân anonimi în plan profesional. Atunci când singura care contează este prestanța academică, se uită mai bine de 80% din cauzele reale ale succesului unei persoane. Însă și la capitolul academic lucrurile sunt prost înțelese: copilul trebuie să învețe multe de mic, să nu se joace prea mult, timpul petrecut afară e pierdere de timp, iar dacă cel mic nu învață 10 ore zilnic și nu face minim 5 opționale săptămânal e un ratat. În Finlanda copiii au rareori teme, iar când au și le rezolvă singuri, fără meditatori și ore întregi petrecute în interior, într-o corvoadă a învățării. Părinții din România confundă cantitatea cu calitatea, însă dacă un copil stă la birou 3 ore pe zi, asta nu înseamnă că și învață 3 ore pe zi. În Finlanda părinții sunt mult mai relaxați, iar copiii își găsesc singuri calea. Părintele și profesorul sunt mult mai preocupați să-l înțeleagă și să-l stimuleze în funcție de nevoile lui de cunoaștere decât să-l țină ocupat, să-i inoculeze frica de greșeală, să-l critice non-stop, să-l compare cu alți copii și să fie veșnic nemulțumiți, fiindcă așa cred ei că-și motivează copilul. Ce s-ar întâmpla dacă și copiii ar fi atât de critici și nemulțumiți de prestația părinților lor?

Apoi, una din problemele cu care mă confrunt este agresivitatea părinților față de copiii altora. Doar copilul lor este cel mai sănătos, vorbește cel mai politicos și se comportă adecvat. Când cineva perturbă echilibrul acesta trebuie îndepărtat cu rapiditate, ca nu cumva ceilalți să preia exemplul și să fie în pericol. Am încercat să le explic părinților că nimeni nu e perfect și că până și copilul lor face lucruri care nu sunt tocmai potrivite și care trebuie îndreptate cu multă răbdare și tact. În privința celorlalți, orice manifestare nepotrivită este un semnal de alarmă. Dacă eliminăm copilul din grup fără să înțelegem cauza nu facem decât să înrăutățim situația, însă dacă alegem să ne comportăm ca o comunitate căreia îi pasă de semenii săi, atunci putem face o schimbare. Cu toate acestea, cred că efectele ultimelor decenii asupra conștiinței colective a avut ca efect înrăirea și înstrăinarea oamenilor de semenii lor, iar neutralizarea acestor atitudini profund agresive inclusiv față de copii va dura încă ceva timp de acum înainte.

TDM: Care sunt urmările asupra dezvoltării copiilor a acestor dezechilibre de care povestești?

Alexandra Anton: Copiii au nevoie de multă dragoste și înțelegere, cu atât mai mult în momentele dificile. Bagajul cu care vin părinții în relațiile lor nu are însă nimic de-a face cu bagajul copiilor. A crea un mediu bazat pe neîncredere în jurul propriului copil nu-l va ajuta pe acesta să pășească încrezător în viață; a nu-ți face timp pentru copilul tău astăzi va echivala foarte probabil cu lipsa de timp a viitorului adult pentru părinții săi vârstnici; nemulțumirea adulților față de omulețul aflat în formare va naște nemulțumirea copilului față de el însuși, față de viață și față de oamenii din jur. Dacă ne dorim ca cei mici să învețe lecția fericirii, a devenirii, a creșterii continue, atunci trebuie să ne concentrăm asupra ei. Dacă pe de altă parte preferăm critica, judecata vehementă a celorlalți și agresivitatea, atunci lecția pe care o predăm copiilor este cea a nefericirii. Ce ne dorim de fapt?

TDM: Este destul de dificil să le spui unor părinți care încă nu sunt relaxați din punct de vedere material că lucrurile simple sunt cele mai importante. Totuși, ce i-ai sfătui pe părinții români?

Alexandra Anton: N-aș pune ca o condiție absolută abundența materială, căci cu o atitudine potrivită fiecare lipsă poate fi văzută ca o oportunitate. N-aș spune nici că lucrurile simple sunt accesibile tuturor minților. Ceea ce pot spune este că orice părinte, ca de altfel orice profesor, dacă își propune să învețe el însuși despre viață și își ia alături un copil va descoperi mult mai repede înțelesurile lucrurilor. Mie îmi place foarte mult să caut căi noi cot la cot cu cei mici, să mă comport de parcă n-am nicio idee cum se poate rezolva o dilemă și să le dau prilejul să mă uimească. Consider că marele avantaj al acestei meserii este faptul că zi de zi depășesc limite de care nici măcar nu eram conștientă. Nu-mi place să dau sfaturi, așa că îi las pe părinți să-și dea singuri un sfat ca urmare a lecturării acestui interviu. Ei știu mai bine decât mine ce au de făcut!